Achiziţionată în anii 1960-1961 de la familie, colecţia fotografică Alexandru Tzigara-Samurcaș găzduită de Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române cuprinde aproximativ 4000 de fotografii și peste 1000 de clișee fotografice. Dacă o bună parte din clișeele pe sticlă sunt reproduceri după tablouri, majoritatea fotografiilor pe suport de hârtie reprezintă atât obiecte de cult, detalii de decoraţie arhitecturală, edificii publice și religioase fotografiate in situ, cât și planuri și relevee fotografiate după publicaţii tipărite, preponderent din spaţiul României Mari, dar și din străinătate, construind o arhivă iconografică variată, dar concludentă, extrem de utilă pentru un entuziast și neobosit istoric de artă precum profesorul Alexandru Tzigara-Samurcaș.

Varietatea colecţiei este dată și de diversitatea tehnicilor fotografice prezente în această arhivă. De la fotografii pe hârtie sărată, tehnică vetusă, arar utilizată după 1880, la pozitive pe hărtie albuminată și până la fotografii cu gelatino-bromură pe hârtie mată, ultimile putând fi datate mai ales după 1910 și predominând cantitativ, diversitatea colecţiei conducând la trasarea câtorva concluzii esenţiale.

Fotografiile din arhivă pot fi împărţite în două grupuri distincte după criteriul personalităţii fotografului. Există un grup relativ redus ca număr, care cuprinde atât fotografiile în tehnici anterioare celei cu gelatino-bromură, cu o posibilă datare într-o perioadă de timp în care Al. Tzigara-Samurcaș ar fi fost prea tânăr să fie autorul lor, dar și fotografiile ce prezintă semnături certe de atelier; în plus toate au acel je ne sais quoi al fotografului profesionist - modul de încadrare al subiectului, modul de tratare al luminii, prezenţa uneori a cartonului pe care este cașerată hârtia fotografică.

Un al doilea grup, ce primează din punct de vedere cantitativ, este constituit din fotografii de mici dimensiuni, pe hârtie mată cu gelatino-bromură, ce vădesc un accentuat interes pentru valoarea strict documentară și mai puţin pentru strictele reguli ale artei fotografice (încadrări incorecte ale subiectului, prin tăierea repetată a unei turle, sau a unei ferestre, dar accentul pus asupra unui ancadrament sculptat, sau a unui mod de aliniament al cărămizilor). Dacă la acestea adăugăm prezenţa unor mici defecte de supra- sau subexpunere, faptul că tocmai dintre aceste fotografii fac parte și copiile fotografice după relevee și planuri arhitecturale publicate, dar mai ales faptul că fotografiile acestui grup numeros sunt prezente adesea într-un remarcabil număr de dublete, ne îndreptăţește să le atribuim direct lui Alexandru Tzigara-Samurcaș, care după toate mărturiile, a fost un pasionat și fecund fotograf amator.

Nu este deloc de mirare că tocmai aceste fotografii-martor documentar, reproduse în dimensiuni mici în mod voit, au fost montate pe coli de carton organizate arhivistic după criteriul numelui edificului și al localităţii de apartenenţă. Motiv pentru care în expoziţia de faţă au fost păstrate planșele montate ale arhivei.

Ar fi greu de minimalizat importanţa arhivei fotografice Tzigara-Samurcaș pentru o istorie iconografică a arhitecturii din România Mare. Acolo unde a fost posibil, au fost expuse fotografii din colecţia prezentată care să înfăţișeze simultan aspecte pre- și post- unui proces de renovare al unui monument, căutându-se edificii cât mai diverse din toate spaţiile românești: Muntenia, Moldova, Bucovina, Basarabia, Maramureș, Transilvania și Oltenia. Modificarea, reinterpretarea, alterarea, reconstrucţia, renovarea, dar și ruinarea și, chiar, demolarea, unui edificiu din spaţiul carpato-danubiano-pontic sunt termeni cu care istoria ne-a învăţat, dar este un proces încă în evoluţia și după 1990; organizatorii au încercat, în măsura posibilităţiilor, să evidenţieze acest aspect măcar la nivelul fișelor analitice, în lipsa unor fotografii contemporane care să fie alăturate fotografiilor de arhivă prezentate.